„Deplasarea este modul fundamental de existență și de definire umană. Ea este, prin urmare, și pentru literatură. Nu se poate imagina o modificare biologică, psihologică sau de orice altă natură, fără deplasare. Însăși ideea de modificare include deplasarea. S-a afirmat că un roman, orice roman, constituie o călătorie. La timpul său, Gérard de Nerval credea că există în orice mare poet un voiajor sublim. Fiecare epocă istorică sau literară, fără să descopere de fapt călătoria, își asumă un mod propriu de a se deplasa, în spațiu, în timp, într-un univers exterior sau în unul interior, în sens informativ sau imaginativ. Este limpede că o definire a călătoriei este legată, înainte de orice, de ideile de timp și de spațiu. O călătorie este operația de parcurgere a unui spațiu, reductibil la o schemă liniară, în măsura în care el devine succesiune prin consecuția temporală. Deplasarea presupune sau nu unele mutații în structura călătorului, cel care are timpul. Călătoria primește un sens relativ și unul absolut. Accepția curentă a cuvântului include numai relative deplasări spațiale în unități de timp etalonate pragmatic, în funcție de posibilitățile de mișcare ale momentului. De aceea, fiecare epocă are ideile ei proprii despre călătorie, dar o călătorie rămâne în comunicarea obișnuită deplasarea între două orașe, în interiorul sau în exteriorul unei țări, etc. Cu timpul, vor fi considerate călătorii și deplasările interioare prin vis, prin imaginație, prin explorările logice. Lărgirea sferei de întrebuințare a cuvântului constituie un exemplu de absolutizare a călătoriei. […] O călătorie în secunda unui vis sau a unei halucinații, o călătorie cosmică, un voiaj în jurul camerei sau în jurul propriului craniu, viața considerată ca o călătorie pot constitui exemple de deplasări microscopice sau macroscopice.”

[…]