Cu cireșe la urechi, cu prispă, pridvor și, duminica, cu povești despre viețile sfinților: așa a fost copilăria mea la sat, printre pașii bunicilor.

Atâtea amintiri conturate și ascunse după grinzile din lemn ce mi-au mărunțit jocul, încât bucățele din ele le mai păstrez și astăzi pe un raft știut doar de mine și de roata mare de la fântână. Și dacă ulciorul, prispa, șura, rogozul și troscotul de atunci s-au ascuns în poveștile de acum, trag adânc aer în piept, înăbuș o lacrimă ce se istovește să clipocească și recompun nimicitor de atent, detaliu cu detaliu, viețile sfinților care ne poposeau în poveștile de duminică, spuse de bunica. Se așeza ușor pe scaunul de lângă sobă, își lua cartea îngălbenită de vreme și ne glăsuia domol, până ce ochii mei pulverizau nemărginire peste tristețile lor. Chemam apoi jocul și lăsam filele cărții de rugăciuni să se odihnească în colțul blidarului, iar poveștile lor continuau să trăiască și să se răsucească în vâzduh, deasupra zulufilor de copil fericit. Din când în când, nechemate, dar întotdeauna binevenite, mă iscodeau și alunecau ca pe un tobogan spre miezul inimii mele.

Și iată-mă, după ani mulți, în Corfu. Pe lângă fascinația spațiului mediteraneean, care mă cuprinde de îndată ce pășesc pe insulă, senzații de demult îmi invadează simțurile. Povestea, pe care bunica mi-o spunea despre Sfântul Spiridon, îmi arcuiește straniu și febril o emoție pusă atent la păstrare.Îmi revine instantaneu în minte istorisirea de odinioară, cea în care Sf Spiridon își părăsește racla și, în fiecare noapte, pleacă și-i vindecă pe toți cei care îl cheamă în rugăciune.

În Kerkyra, în Catedrala închinată Lui, silabele rămân încleștate. Niciunde în lumea asta largă nu m-a izbit atâta liniște când am pășit în interior! Ochii mei căutau racla. Racla ce zidise în sufletul meu, vară de vară, certitudinea încălțărilor pline de fire de iarbă și nisip ale Sfântului, care erau găsite dimineața, de către preoți, și nu exista niciun răspuns.

Vacanța și vara dispar încet. Ne facem ghem pe care ceasul deșteptător  al zilelor mărunte îl destramă blând, șăgalnic. Ne adâncim în munci iluzorii pentru care curmăm vise, iar și iar, ca și cum am ancora în nestatornicia lumii civilizate și a societății, de mii și mii de ori. Nu numai o singură dată…

Într-o seară, pe când genele mele nu-și găseau tihna, îmi revine în imagine Sfântul și povestea lui. Numai numele lui rămânea suspendat undeva, de unde niciun efort al memoriei mele nu-l aducea pe buze. Îmi aminteam clar Kerkyra (+alte nume concrete). Numele sfântului continua să mă ocolească. Adorm cu gândul să verific a doua zi. Dar ghemul și ceasul deșteptător mi-au trasat alte traiectorii… Uit cu totul de povestea nopții.  Seara următoare, imaginea sfântului revine, însă, ca un făcut, numele lui mă ocolește din nou. Mă răsucesc, mă încrunt, mă relaxez. Nimic. Niciodată nu avusesem așa o lacună a memoriei. În cele din urmă, adorm.

A doua zi dimineața, las totul și primul lucru al zilei e să verific. Știu exact unde: „Sfântul Spiridon, pe care îl sărbătorim în fiecare an pe 12 decembrie….”

„Stai! Noi suntem în decembrie, da? Pe 10? 9? Sau 11? Nu are cum să fim pe 12….” Iau calendarul. Mâinile îmi tremură ușor: 12 decembrie. Când lucrurile neînțelese îți coboară în palmă, strângi ușor degetele, faci sufletul căuș și le alinți acolo, lângă zâmbetul bunicilor și toți cei ce sunt deja în poveștile sfinților…

Articol preluat de pe https://www.azicalatoresti.ro/

Text: Dana Anton

Foto: Codrin Anton