[…]

„Privită în ansamblul ei, cartea aceasta, așa cum mărturisesc autorii înșiși, are drept scop (și nu unicul) acela de a stabili o hartă posibilă a peregrinărilor lui Eminescu. Cu toate acestea, o astfel de hartă ar fi rămas incompletă, ca toate celelalte de dinainte, dacă autorii s-ar fi oprit aici. Meritele narațiunii lor umplu golul altor planuri, unele secundare, de atmosferă, altele pur documentare, căci, în principal, aceasta era ținta. Ei bine, cartea cu titlul Pașii Poetului, titlu pe cât de poetic, pe atât de circumscris în aria atât de încifrată a documentării, nu este altceva decât o narațiune realizată pe mai multe planuri întretăiate, care urmărește în principal locurile pe unde a colindat Eminescu de-a lungul vieții sale, cu mențiunea expresă că aceste peregrinări nu au fost cele ale unui François Villon, nici ale unui Hemingway rebel care-și forța experiențele propriei vieți, ci ale unui poet în căutarea subiectelor transpuse ulterior în versuri sau în proză. Eminescu s-a deosebit structural de toți marii creatori „vagabonzi”, de la Clément Marot la Toulouse-Lautrec, căci peregrinările sale erau rodul și rostuirea destinului pe de o parte, dar și cel al hazardului, pe de alta. În orice caz, nu reprezenta voința proprie a unui poet rebel și nonconformist. Poetul nu era genul de artist care să caute cu lumânarea astfel de experiențe; ele porneau din necesitatea unei vieți zbuciumate, precum și dorința de a bate țara în lung și-n lat, după propria expresie, tocmai pentru a cunoaște în profunzime și pe viu, culegând și valorificând date esențiale, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ, așa cum l-a surprins pertinent G. Călinescu.”

[…]