[…]

„Călătoriile înăuntrul țării au, mai toate, un caracter declarat identitar, apăsând pe interesul național, de cunoaștere a țării din care simt că sunt parte, precum și a capitalei sale (ardelenii Cipariu, Vulcan, A.P. Alexi) sau de împlinire a datoriei de a o cunoaște mai îndeaproape în locurile deja vestite, la munte (Gr. Alexandrescu, A.D. Xenopol, V. Mestugean), în zone de interes arheologic și etnografic (Cezar Bolliac) sau în întregul ei, fie în proiecte generale (Vlahuță), fie în serii de vizite în toate regiunile istorice românești și la toate categoriile de locuitori (din nou, Bolliac, TT. Burada, interesat mai ales de zona Balcanilor și populațiile românești din regiune, sau N. Iorga, într-un program cu scop politic declarat, începnd din 1902). Din toate aceste precizări pare să reiasă ideea că orice călător este un povestitor înnăscut pentru că drumul, aventura lui, este o poveste care abia așteaptă să fie povestită. Nu e chiar așa și vom vedea că există și călători care manifestă reticență la acest prag.”

[…]