[…]

„Norii cei mai de sus erau ca niște dungi dezlânate, cei mai de jos, îndesați și grei. Îmi părură de bun augur. Trăgeam nădejdea că după o vară atât de proastă, să mă bucur de o toamnă plăcută. Pe la amiază, pe o arșiță puternică, ajunși în Eger, îmi amintii că orășelul acesta se afla la aceeași distanță de pol ca și locul meu de naștere, fiind fericit să pot lua iarăși masa de prânz sub un cer limpede, la mai puțin de cincizeci de grade latitudine. […] Vechea mea deprindere de a vedea lumea cu ochii pictorului, ale cărui tablouri tocmai mi le-am întipărit în minte, mi-a pricinuit un gând ciudat. E de la sine înțeles că ochiul se formează după obiectele pe care le vede în copilărie; pictorul venețian vede și el natura și lucrurile de aici mai limpede și mai viu decât ceilalți oameni. Noi, care trăim în încăperi deseori strâmte și pe pământul plin când de noroi, când de praf, și care întunecă reflexele luminii, nu puteam desfășura din noi înșine astfel de priveliști îmbucurătoare. Când, pe un soare strălucitor, ridicat la două sulițe pe cer, am străbătut lagunele și am privit gondolierii vâslind agale de pe marginea gondolelor, îmbrăcați în culori vii, profilându-se pe luciul verzui al apei, în aerul albastru, aveam în față cel mai desăvârșit și cel mai proaspăt tablou al școlii venețiene. Strălucirea soarelui scotea în relief în chip feeric culorile locale, iar părțile umbrite erau și ele atât de luminoase încât, în mod relativ, ar fi putut servi, la rândul lor, ca sursă de lumină. Același lucru se întâmple și cu reflexele verzi ale mării. Totul era pictat luminos, în plină lumină, încât valurile spumegânde și sclipirile țâșnite din ele erau de ajuns pentru a desluși punctul cel mai pierdut.”

[…]