„Toate popoarele sunt preocupate de identitatea lor, dar la români această chestiune a îmbrăcat forme speciale. Românii, locuitori până în epoca modernă în două principate autonome supuse Porții Otomane și râvnite de mulți alți vecini, dar trăitori și în vaste provincii ocupate de unguri, de austrieci, de ruși și de turci, pierduți în mijlocul atâtor străini rapace, s-au întrebat, parcă mai mult decât alții, de unde vin și cine sunt ei. Până la urmă, însă, toate popoarele mici, lovite de soartă și lăsate la cheremul celor mari, au asemenea preocupări, transformate uneori în adevărate obsesii. Chestiunea identităților – de toate felurile – trezește și ea, ca atâtea altele, controverse. Identitatea românilor este o realitate de grup sau, cu alte cuvinte, se referă la spiritul de comunitate, la convingerea de a face parte din comunitate. Niciun specialist serios nu se îndoiește de identitatea românească de astăzi, numai că aceasta este definită în chip diferit. De asemenea, este clar că identitatea aceasta nu s-a născut acum, ci are o oarecare vechime. De-aici încolo, însă, opiniile specialiștilor (ca și ale intelectualilor în general) se despart. Unii spun că românii sunt (la origine) daco-romani, alții că sunt cumani; unii arată că limba română este „o comoară”, alții că este bună doar pentru înjurături; unii adaugă faptul că românii sunt primitori și buni, alții că sunt xenofobi; unii completează cu ideea că românii sunt curajoși, alții că sunt lași, etc.”

[…]