De când oamenii au descoperit focul, masa devenit locul esențial de conversație, motivul principal care aduce împreună familii, prieteni sau comunități întregi. Când face referire la prezent, simțim regretul autorului la constatarea că alimentația s-a transformat mai mult într-o activitate accesorie. Bucătăria s-a transformat în living-room, iar timpul acordat mâncatului s-a diminuat la 1-2 ore pe zi.
Cartea încearcă să răspundă la întrebarea „ce a însemnat, înseamnă și va însemna să mănânci?” și ne poartă într-o călătorie în timp și spațiu, de la Homo habilis, prima specie considerată umană, până la presupuneri sumbre despre viitor.
Ne sunt prezentate civilizațiile primelor imperii și observăm ca numitor comun accentul care se punea pe socializarea din timpul mesei, cu particularitățile culturale specifice. Mesopotamienii consumă porc, usturoi, ceapă, mere, smochine, struguri, curmale, miei, păsări, pești, ouă de struț, ciuperci, legume, fistic. În China, nobilimea Zhou mănâncă stând pe jos, în recipiente cu soclu sau picioare. Alimentația pentru restul populației este sărăcăcioasă, bărbații mănâncă multă carne, iar femeile se hrănesc cu grâu, orz și soia. În India, spiritualitatea și principiul de non-violență față de orice ființă vie duce la vegetarianism. Totodată, aici se pune preț pe gătitul într-o atmosferă calmă și liniștită. Egiptenii bogați se spală pe mâini după fiecare fel de mâncare și folosesc linguri de fildeș gravate cu motive religioase. Săracii suferă de carențe de proteine, iar speranța de viață nu trece peste 30 de ani.
În bucătăria burgheză franceză de la mijlocul secolului al XVII-lea, masa ca nevoie este înlocuită de masa ca lăcomie. Regele Ludovic al XIV-lea face din statul la masă un spectacol sacru și se înfruptă cu preparate gustoase în timp ce 300 de persoane asistă umilite, în tăcere. El interzice nobililor de la Versailles să mănânce împreună, pentru a evita crearea de alianțe și comploturi. În plus, poporul suferă de foamete, iar pâinea rămâne baza alimentației.
În Asia acelorași ani, dinastia Qing se bucură de circa cincizeci de feluri de mâncare la fiecare masă printre care și specialități precum buze de urangutan, nas de elefant, focă și păun în zilele de sărbătoare.
Omul devine sedentar pe măsură ce inovațiile tehnologice îmbunătățesc condițiile de producție. Acum mănâncă la ore tot mai fixe, în funcție de mișcarea soarelui și a stelelor.
Referitor la secolul XX, autorul punctează nevoia rapidă de hrană pentru populația în creștere. Mâncarea de tip fast-food transformă actul ritualic de a lua masa în familie în „nomadism alimentar” și accentuează probleme de sănătate precum obezitatea și diabetul. Clasele de mijloc urbanizate consumă acum hrană standardizată.
Globalizarea aduce împreună gastronomia europeană, asiatică, americană și africană. La sfârșitul secolului al XIX-lea în Statele Unite se mânca la fel ca în Europa. Odată cu debarcarea emigranților în Lumea Nouă, fiecare aduce propriile rețete, propriul mod de a-și organiza mesele și de a-și celebra sărbătorile. „Pizza, Irish stew, gulașul, crapul umplut, paella își împart comunitățile.(…) Aceste produse vin atunci să îmbogățească tradițiile culinare europene și se amestecă în noi rețete, curat americane, provenite în special din practicile cowboy-ilor de pe marile câmpii ale fermierilor din Nord-Est, din Texas sau din Louisiana.”
Ultimele capitole se referă la viitorul privit prin prisma statisticilor alarmante, dar și a unor presupuneri fără un fundament științific solid. Este creată o imagine utopică a alimentației în câteva pagini cu obiective nerealiste, cu fraze care încep cu „Ar trebui să se”. Pe de altă parte, se prezintă și idei realizabile, cu respect pentru natură, resurse și comunități, precum încurajarea consumului local, cu precădere a vegetalelor produse pe o rază de 120 km pentru a reduce emisiile de CO2 asociate transportului.
Text: Alexandra Orjog
Foto: unsplash.com
