Poveste cu Trulli şi Ferrari

Ne îndreptăm spre Alberobello. Destinaţie pe care am aşteptat-o toată această vacanţă. Să-ţi imaginezi căsuţe în care legeni păpuşile şi ursuleţii copilăriei e una dintre cele mai frumoase amintiri a celei mai preţioase vârste.

Să descoperi apoi, că undeva, în lumea asta mare, un sătuc în care căsuţele cu ferestre pitite şi uşi cu perdeluţe brodate de mâinile iscusite ale bunicilor chiar există, îţi aduce fericirea reîntoarcerii în vis.

Aşa că…pe cai! Pe caii putere ai unei Dacii Sandero, traversăm o parte a provinciei Puglia din sudul Italiei, către Alberobello. Şoferul adună de astă data doar pe retină toate unghiurile cu lumină difuză proiectate pe fiecare cadru, privind neputincios spre aparatul de fotografiat. Noi, cele mai gălăgioase călătoare ale acestui drum, pe bancheta din spate, cu ochii aproape lipiţi de geamuri, ne bucurăm de macii care punctează livezile de măslini şi podgoriile, fericite că suntem la mii de kilometri distanţă de viaţa de zi cu zi. Acum, timpul ne aparţine. E în macii din faţa noastră, ne face din mână şi din ochi. Ilinca fredonează:

„COME STAI, COME FAI, COME SEI, COME DICI, COSA VUOI … “ (GIULIA CASIERI)

ZBrrrrrrr… O fracţiune de secundă urechilor noastre le tresar pavilioanele. Ochii mari, tăcere şi privim spre tati. Suntem scoase pe loc din starea de visare unanim recunoscută şi acceptată de felia noastră de timp.

Un Ferrari!!!! –strigăt ce adună în el toate orele de visare profundă în faţa surprizelor cu maşini de la guma Turbo.

Un Ferrari???? – Ilinca, cu toată mirarea copilului care se încrede în bucuria tatălui că ceea ce vede e cu adevărat foarte important.

Un Ferrari. Eu, un pic geloasă că din nou, puterea civilizaţiei şi tehnologiei a trasat o tuşă aproape opacă peste visul meu cu maci şi măslini.

Ne îndreptăm atenţia spre maşina din faţa noastră. Oare ce va face în momentul imediat următor? Va zbura?

Zbrrrrrr….. Un Ferrari roşu de astă dată. Se schimbă atmosfera în maşina noastră. Le mai facem din mână macilor, cu coada ochiului spre maşinile din faţă. Oare cine le conduce?

Eu cred că cineva gras, că prea merge maşina asta să atingă asfaltul! E roşcat cu pistrui doar pe urechi!

Poate că e cineva într-un costum crem, cu lavandă la butonieră.

Sau poate că e o domniţă cu o pălărie mare şi verde.

Prinşi de iţele poveştii cu Ferrari, cu vacanţă şi cu cer albastru, ajungem în parcare, în Alberobello. Loc liber, chiar lângă Ferrari. Nu, şoferul nu pare deloc personajul imaginaţiei noastre. Mai degrabă, e un afacerist ursuz, trecut mult şi de a doua tinereţe. Doamna, cam indecisă, scoate telefonul şi face o poză numărului de înmatriculare al maşinii, pentru a plăti parcarea.

Să ai Ferrari şi să nu-i ştii numărul! Ce tare! chicoteşte pe înfundate Ilinca.

Când aruncăm privirea spre sat, uităm repede de maşina care ne-a modelat imaginaţia la un moment dat şi rămânem clar fascinaţi de un altfel de loc. Nimic din ce-am văzut până acum.

Aceste case, Trulli, construite în secolul al XIV-lea, încă rezistă sub cerul prea albastru al Italiei de sud.

CONSTITUIE UNUL DIN CELE 53 DE LOCURI UNICE DIN ITALIA, INCLUSE IN PATRIMONIUL UNESCO

Se presupune ca sătenii au găsit un mod ingenios de a construi, întrucât erau nevoiţi să plătească taxe destul de mari pentru o casă normală din acea vreme. Astfel, ei nu foloseau mortar şi doar îmbinau pietrele, obţinând astfel o locuinţă uşor de demontat şi, în acelaşi timp, uşor de demonstrat că, de fapt, acestea nu sunt case, ci un fel de corturi pentru care nu mai trebuie plătite taxele.

Se spune că pietrele constucţiilor acestora au suflet. Altfel nu s-ar ţine încă de mână. Zidurile, acoperişurile ţuguiate, uşile mici şi geamurile ascunse, răcoarea şi vatra din interior, arcadele şi poliţele pe care încă mai dăinuie, netezite de vreme, vase de piatră şi lut, îţi mută gândul către o lume cu bunici, cu părinţi şi cu o copilărie.

Fără Ferrari. Doar cu viteza alergatului la joacă şi la cules de dude.