Scuola Grande Arciconfraternita di San Rocco este o instituție fondată acum mai bine de cinci veacuri, într-o perioadă în care numeroase confrerii au fost înființate în centrul și nordul Italiei în scopul închinării religioase și pentru ajutor reciproc. La Veneția, aceste instituții au purtat numele de Scuole și au jucat un rol important în viața socială a Republicii prin protejarea intereselor diverselor bresle de artiști și meșteșugari prin coagularea comunităților străine din oraș și prin inițierea unor activități caritabile. Acestea includeau organizarea de procesiuni religioase și distribuirea de mâncare, îmbrăcăminte și bani. Ele au constituit un sistem complet de bunăstare care inițial era menit să-i susțină pe membrii mai săraci ai claselor mijlocii, extinzându-se ulterior asupra întregii populații. Fiecare Scuola avea un statut specific numit mariegola și un președinte cunoscut sub titlul de Guardian Grande care, alături de consilierii săi, forma Banca sau consiliul. Acestui corp administrativ i se mai adăuga un al doilea consiliu, Zonta, cu sarcina de a monitoriza activitatea consiliului principal.
Astăzi, Scuola Grande di San Rocco este una dintre puținele scuole rămase active și singura care mai păstrează vechea formă de organizare și administrație. Cu peste 300 de membri, bărbați și femei, confreria continuă activitățile caritabile și în ziua de astăzi sub forma unor subvenții anuale cunoscute sub numele de Grazie. Ele sunt distribuite nevoiașilor și familiilor lor în fiecare zi de 16 august, cu ocazia sărbătoririi zilei sfântului Rocco, patronul spiritual al victimelor ciumei, ale cărui rămășițe au fost adăpostite de instituție încă din 1485. Distribuția de alimente și venerația adâncă pentru acest sfânt, către care oamenii s-au întors în timpul frecventelor epidemii de ciumă, au făcut ca Scuola să crească rapid, devenind la începutul secolului al XVI-lea una dintre cele mai bogate confrerii venețiene.
În 1514, Scuola a achiziționat un teren lângă Campo di San Rocco și biserica cu același nume, iar trei ani mai târziu au început lucrările de construcție al unui nou sediu mult mai impunător. Clădirea a fost terminată abia în 1560 din cauza disputelor dintre client și supraveghetorii șantierului. Numeroasele pauze și schimbări de arhitecți și viziuni au creat o discontinuitate și au dus la un mixt de tendințe arhitecturale specifice secolelor XV și XVI. Dar încă de la bun început, clădirea care găzduiește și astăzi Scuola Grande di San Rocco a fost proiectată să acopere cele trei spații necesare bunei funcționări a confreriei: sala terrena, situată la parter, în care se oficiau servicii religioase și unde aveau loc actele caritabile destinate publicului larg, sala capitolare (superiore), aflată la primul etaj, în care se țineau ședințele plenare ale adunării membrilor, și sala dell’albergo, un spațiu închis publicului, unde se adunau membrii consiliului administrativ aflați în poziție de conducere. În 1564, Banca și Zonta au decis ca plafonul acesteia din urmă să fie acoperit de pictură pe cheltuiala proprie, anunțând un concurs destinat celor mai buni pictori din Veneția. Printre ei se aflau Andrea Schiavone, Giuseppe Salviati, Federico Zuccari, Paolo Veronese și Jacopo Tintoretto (Robusti), care mai realizase câteva picturi pentru Biserica San Rocco. Fiecare a primit sarcina de a face o schiță a viitorului tablou, iar câștigătorul cu cea mai apreciată viziune urma să-l picteze în spațiul oval din centrul plafonului. În timp ce toți s-au ocupau cu cea mai mare sârguință de desenarea crochiurilor, Tintoretto, luând dimensiunile spațiului în care urma să fie amplasat tabloul, a schițat pe o pânză mare compoziția și a pictat-o în secret cu obișnuita lui rapiditate. În ziua în care trebuia să anunțe câștigătorul, consiliul a descoperit că Tintoretto terminase complet lucrarea și o montase în locul destinat ei. Artistul a fost mustrat pentru nerespectarea regulilor concursului, dar el s-a apărat spunând că acesta este modul lui de a desena pentru a nu înșela pe nimeni cu privire la reprezentarea modelelor și personajelor. Tintoretto a ales să doneze tabloul în cazul în care Scuola nu dorea să-l plătească. Membrii consiliului au fost nevoiți să accepte darul din cauza regulii care îi obliga să nu refuze un cadou făcut sfântului sub al cărui patronaj se afla confreria. În ciuda comportamentului său discutabil, ei au încheiat un acord cu Tintoretto prin care acesta s-a angajat să decoreze restul sălii fără a fi plătit. De la tabloul oval reprezentându-l pe San Rocco in gloria, înțelegerea dintre client și pictor s-a extins asupra tuturor celorlalte săli din Scuola Grande și a ținut până la moartea artistului, producând unul dintre cele mai criptate discursuri picturale din arta venețiană.
Text & Foto: Alex Iacob
