Robert Macfarlane este un scriitor și critic literar britanic ce a pornit să descopere locuri frumoase și mai puțin cunoscute și apreciate din Regatul Unit.
Autorul are o serie de cărți premiate și bine vândute ce au ca subiect natura, peisajele, oamenii și locurile, printre care se numără „Munții din minte: o istorie a fascinației” (2003) (în original: „Mountains of the Mind: A History of a Fascination”), „Locurile sălbatice ale cărărilor de odinioară” (2007) (în original: „The Wild Places The Old Ways” (2012). În 2017 el a primit premiul EM Forster Prize for Literature by the American Academy of Arts and Letters (în traducere: Premiul EM Forster pentru literatură acordat de Academia Americană de Arte și Literatură). 

Urmărind o serie de drumuri ce formează o vastă și antică rețea de rute ce se intersectează pe teritoriul insulelor britanice și dincolo de ele, Robert Macfarlane descoperă o lume de mult uitată – un peisaj ce se vrea a fi parcurs atât de picioare, cât și de minte, un pelerinaj ca un ritual al poveștilor și oamenilor de demult.

Conceptul conform căruia „primele povești sunt spuse nu în scrieri, ci în urme” (joc de cuvinte în varianta originală „not in print but in footprint”) este argumentat într-o plimbare pe o plajă unde eroziunea fiecărui val dezvăluie urme preistorice păstrate în noroi. El merge pe cărarea unui vânator și urmărește urmele lăsate de copii care se joacă. Autorul face atunci o frumoasă analogie cu anatomia piciorului: „Piciorul este o înregistrare a mișcării, ca rezultat al unei acțiunii repetate. Bebelușii – de la acele mici lovituri de fetus, prin care talpa se imprimă pe peretele pântecelui, iar ei se răsucesc asemenea astronauților în spațiu – au creat deja o amprentă înainte de a veni pe lume.”

Cu fiecare pagină parcursă, ne convingem că Macfarlane nu este unul dintre autorii tradiționali de literatură de călătorie care cred în explorarea naturii ca o formă de evadare sau de uitare. El afirmă, în mod repetat, acordul său cu scriitorul scoțian Nan Sheperd, care credea că atunci când merge, ajunge nu „sus”, ci „în” munte. El spune: „acestea sunt consecințele vechilor drumuri cu care mă simt cel mai bine: mersul îmi stimulează văzul și gândul, mai degrabă decât îmi încurajează retragerea și evadarea; cărările sunt oportunități, nu doar de traversare a spațiului, ci și de a simți, a fi și a ști.”

În mod frecvent el citează ca exemple gânditori cunoscuți precum Charles Darwin, Rousseau, Kierkegaard, Wittgenstein și Wordsworth, care considerau că mersul este asemenea gândirii, care aveau nevoie să se miște în natură pentru a putea procesa gândurile în mod corespunzător – nu puteau gândi în absența acestui mecanism care le era de ajutor.

Una dintre călatoriile suprinzătoare este pe mare, pe o cale nautică antică. El scrie: „sunt cărări ce se dizolvă și ale căror treceri nu lasă nicio urmă dincolo de o tresărire, o rapidă mișcare în urma vasului. Ele supraviețuiesc ca o convenție, o tradiție, ca o secvență de coordonate, precum o serie de drumuri marchează precum liniile punctate pe hărți și precum poveștile și cântecele”.

El se referă la cărți care par a se deschide, dar care, până la urmă, l-au deschis pe el. Această carte ne încurajează să ne deschidem către noi modalități de a privi călătoriile și modul în care acestea ne conectează pe noi cu locurile în care locuim – noi le influențăm pe ele și în aceeași măsură ele ne înfluențează pe noi. Unele gânduri și unele percepții sunt astfel posibile doar în anumite locuri și doar în anumite momente.

Text: Alexandra Orjog

Foto: BBC Radio 4, telegraph.co.uk