Vladesti este un loc in care merita sa intirziati, pentru ca puteti incerca lucruri noi (sa faceti voi insiva un vas de lut), puteti afla povesti frumoase si amuzante (despre ce inseamna sa participi la un tirg international) sau, pur si simplu, puteti cunoaste o familie extraordinara, cu un simt al umorului molipsitor si un catel zburdalnic, mare amator de ros sireturi. Sinteti bine primiti si, mai ales, puteti lua suveniruri extraordinar de frumoase si de o valoare deosebita. Aviz celor care au strabatut drumurile ce duc spre Marginea, unde se fac vase din ceramica neagra: neaparat trebuie sa vizitati Vladestiul si atelierul familiei Patru, unde inca se mai fac, dupa bunul obicei al dacilor, vase de ceramica alba.

Incet, dar sigur, s–a instalat si vremea buna. Si, bineinteles, e mai usor sa calatoresti de–acum. Ca destinatie m–am gindit sa povestesc despre satul Priporu, comuna Vladesti, judetul Vilcea. Nu–i o destinatie neaparat turistica. Mai degraba este un sat prin care calatorii trec in drum spre Olanesti. Dar putini stiu ca aici este locul unde inca se mai fac vase din ceramica alba. Ca nu se cunoaste acest lucru este, probabil, si rezultatul faptului ca nicaieri in zona nu gasesti un indicator sau alte informatii despre acesta. Noi am aflat oarecum intimplator de familia Eugen si Violeta Patru: la Tirgul de Martisor, organizat de Muzeul Taranului Roman. Ca obisnuiti vizitatori ai acestor tirguri, am intilnit familia in care, de trei generatii, se lucreaza ceramica alba. Foarte dornici de conversatii cu vizitatorii, am primit de la dinsii cartea de vizita, adresa si celelalte date de contact. Asa ca intr–o simbata ne–am hotarit sa le facem o vizita. N–am reusit sa anuntam din timp ca sosim, dar ne–am gindit sa ne incercam totusi norocul.

Din drumul principal, care strabate satul Priporu si duce spre Olanesti, se desprinde catre dreapta un alt drum, in panta si pietruit. La inceput trecuseram de el, pentru ca mai apoi sa intrebam citiva oameni din sat de familia Patru, si sa facem ca–le–ntoarsa. Lasam masina undeva la jumatatea drumului si con–tinuam pe jos. Case linistite de o parte si de alta a drumului, pomi infloriti, lalele si zambile in fiecare curte. Si, din cind in cind, un cintat nervos de cocos, ce insufletea atmosfera si in–viora spiritele. Pe partea stinga a drumului zarim la un moment dat o casa cu mansarda de lemn si citeva vase de lut, albe, agatate ici si colo. Aici trebuie sa fie! In curte ne intimpina un barbat intre doua virste, cu zimbet larg; taia lemne. Bineinteles, conversatia se leaga imediat: ii spunem cine sintem si ca vrem sa stam de vorba, sa vedem “minunile” ce ies din mina dinsului. Si fara prea multa ezitare, sintem poftiti in curte, apoi urcam catre micul muzeu amenajat sus, la mansarda. Dar imediat ce pasim in curte, sintem intimpinati de ciinele Ciupica, roscat si jucaus, “paznic” al casei. Mergem in mansarda de lemn, unde peretii sint incarcati de farfurii, oale, plosti de lut, majoritatea lucrate din ceramica alba, de Vladesti. Si, incet–incet, incepem sa aflam istoria acestora: ceramica alba este specifica acestei zone. Cind s–au construit marile supermarketuri din Rimnicu Vilcea, au fost gasite vase de lut, albe, vechi de mai bine de 3000 de ani. Asa lucrau dacii, vase albe, elegante si frumos impodobite cu modele in nuante de verde si maro. Si pentru aceasta zona se pare ca este specific sa transmiti acest mestesug din tata in fiu (sau fiica, dupa cum vom afla mai departe, din povestirea dlui Eugen).

Sint expuse acolo strachini, oale de sarmale si vase pentru friptura. Este realizat din lut si pus la loc de mare cinste si steagul dacilor, capul de lup. Dar imaginatia si darul de a modela se pare ca nu au limite: pe un suport sint realizate citeva frumoase figurine ce reprezinta un cioban cu oile lui, o taranca torcind, ulcioare–cocos. Micul muzeu cuprinde si opere ale altor mesteri populari, de la Horezu sau din tinuturi mai indepartate: de la Baia Mare si de la Marginea. Gazda ne explica despre fiecare obiect in parte. Si astfel aflam si povestea obiectelor de lemn, delicat sculptate si atirnate la loc de cinste: sint operele baietilor sai, ei insisi iubitori de frumos si deosebit de talentati. Tot povestind despre cele ce ne inconjoara, aflam si inceputul povestii. Cel mai mare mester ceramist care lucra ceramica alba este Dumitru Schiopu. Acum este batrin, nu mai munceste. Dar a avut grija sa treaca mestesugul mai departe: de la virsta de cinci ani si–a invatat fiica sa lucreze la roata olarului. Violeta este cea care urma sa duca mestesugul mai departe. Dar nici lucrul in lemn nu era strain locuitorilor din zona. Astfel ca, provenit dintr–o familie de mesteri in lemn, Eugen Patru intemeiaza fericita familie de astazi impreuna cu Violeta, fiica celebrului mester olar. Se pare ca si–a uimit socrul prin repeziciunea cu care a invatat noul mestesug. Eugen este de meserie electrician, dar a renuntat la ceea ce facea inainte de dragul olaritului. Pamintul il aduc acasa cu roaba, ca e aproape, la 200 de metri de casa lor. Povesteste si il vedem cum incepe sa se insufleteasca: “Pamintul asta, din care sint facute vasele, e ca aurul; il gasim si il urmam pentru ca este ca un filon… ca un filon de aur!”.

Este adevarat ca, la inceputuri, olaritul era perceput ca o ocupatie secundara, practicata in special de cei cu inclinatii artistice. Indeletnicirile de baza erau agricultura si cresterea animalelor. Dar cumva, cu timpul, olaritul a devenit principala ocupatie in aceasta zona: desigur, este foarte cunoscuta ceramica de Horezu. Pe toate dealurile din jur se gaseste lut, ce prinde viata in miinile unor mesteri priceputi. Dar ne–am luat cu vorba si incet–incet ajungem in curte, acolo unde sint arse vasele de lut. Incaperea are in mijloc un cuptor, destul de mare daca e sa ne luam dupa ochiul nostru de “profani” in ceea ce priveste acest mestesug. Aceasta este mostenirea celor doi baieti ai familiei, dar, dupa vorba lui Eugen, “nu se va putea zice ca stiu sa faca vase de lut pina nu vor arde 30–40 de cuptoare pline”.

Sint si scinduri drepte puse ici si colo, pe care stau la zvintat vasele inca nearse. Si incepem sa aflam cum au luat ele nastere. Pamintul este adus cu roaba si lasat in perioada de iarna “la dospit”. Este udat, lasat sa inghete, sa se dezghete, si apoi framintat: devine astfel mai usor de prelucrat, mai unsuros, mai maleabil si nu mai are prin el aer, care ar putea afecta calitatea vaselor mai tirziu. Dupa aceea este impartit intr–un soi de mingi, mai mari sau mai mici, si pus in pungi, ajungind apoi direct pe roata de lucru. Urmeaza partea mai usoara: lucrul la roata. Aici lutul este destul de repede modelat: strachina, farfurie, oala de sarmale, ulcior sau plosca. Dar pina una–alta, Eugen ne povesteste despre tirgurile si expozitiile la care a participat. Despre fiecare in parte vorbeste cu umorul oltenesc molipsitor: despre Israel, despre Canada. Si, cu toate ca stiam dinainte raspunsul, l–am intrebat daca nu este si visul dinsului sa imigreze intr–o tara straina, unde sa–i fie recunoscuta valoarea; in Canada, spre exemplu. Si gazda noastra parca atit astepta ca sa ne povesteasca despre cit de indragostit este de pomii verzi de peste deal, de curtea din sat, de tot ce inseamna “acasa”. Nu ar fi putut sta departe de Romania. Si asta, in ciuda tuturor greutatilor. Pentru ca, desi privita din afara viata de mester popular pare fermecatoare, ei bine, are si ea greutatile ei. Lipsa unei promovari adecvate ne–a intrigat inca de la inceput, de cind am ajuns in sat si nu am stiut cum sa gasim familia Patru. Sprijinul nu a venit deloc din partea autoritatilor locale, ba chiar dimpotriva. Autoritatile culturale din judet par sa aiba alte preocupari decit promovarea sau sustinerea mesterilor populari, cei putini, care au mai ramas.

Sprijinul se pare ca vine de la Muzeul Taranului Roman din Bucuresti si Muzeul Astra din Sibiu. Dar sa ne intoarcem la “oalele” noastre, pentru ca se pare ca sus, in muzeu, nu am zarit cele doua vase cu care se mindreste gazda noastra. Asa ca urcam iar la mansarda, si le zarim: un vas din 1941 si unul din 1937. Folosite la pastrarea otetului, ele par sa–si fi gasit in sfirsit odihna intr–un loc unde sint pretuite si admirate asa cum se cuvine. Dragostea de lucruri vechi si frumoase l–a caracterizat si pe socrul lui Eugen, pe Dumitru Schiopu: posesorul unor foarte vechi plosti din zona, descoperite in podurile caselor de demult.

Acum ne intilnim in usa cu Violeta: tinara si toata numai zimbet. Cum era deja inceputa discutia despre concursurile nationale si internationale la care au participat si premiile pe care le–au cistigat, aflam de la dinsa ca au un geamantan plin de diplome. Citeva dintre ele sint puse in dosare, dar majoritatea stau acolo, in geamantan. Ne intreaba daca am incercat sa lucram ceva la roata si, cum raspunsul nostru este negativ, urmeaza si invitatia in atelier. O insotim, trecind pe linga colivia cu turturele. Una dintre ele clocea deja. Le aveau de la un vecin. Nu mai putuse avea grija de ele si cui altcuiva sa le dea, daca nu familiei Patru?! Catelul Ciupica se strecoara si el, dupa noi, in atelier. Aici sint doua roti ale olarului si banuim noi ca la una lucreaza Violeta, care se ocupa mai ales de ornarea vaselor, iar la cealalta Eugen, care modeleaza vasele.

Violeta a luat un bulgare de lut din punga deja pregatita. L–a trecut intii peste roata, ca sa aiba aderenta. Si apoi mi–a aratat cam ce ar fi trebuit sa fac: sa modelez botul de lut, umezindu–mi din cind in cind miinile, sa tin miinile ferme in jurul lui, sa incerc sa dau forma folosind degetul mare in timp ce subtiam peretii vasului cu restul degetelor. Roata o invirt cu piciorul drept. Ei bine, oricit m–am straduit, n–a iesit mare lucru din miinile mele: parca pamintul nu voia sa fie altceva decit pamint. Pina la urma, nu am reusit sa fac nimic altceva decit tot un guguloi de lut… In schimb, dupa ce Eugen se asaza la una dintre roti, o invirte cu putere cu piciorul drept, si cit ai clipi din ochi face o oala, pe care o orneaza frumos cu un pieptan, o bucata subtire de lemn. Apoi inca un vas, si inca unul. Foloseste citeva rotite pentru incrustatii, facind astfel un frumos si delicat model. Pe ultimul vas da cu o pensula inmuiata in caolin, vopseaua cea alba care a facut atit de cunoscuta ceramica de Vladesti. Si cum roata inca mergea usor, vasul capata citeva dungi perfecte, frumos imbinate apoi cu altele, maro inchis. Vasul este apoi desprins de pe roata cu ajutorul unei sirme, care il taie usor, cit e crud. De acum vasele incep sa fie luate la mina de inca 30–40 de ori. Intii sint puse la uscat pe scinduri in functie de marime si de inaltime, scoase afara daca e cald si bate putin vintul. Cind anotimpul este blind, sa usuci vasul dureaza doua–trei saptamini. Iarna, poate dura chiar si o luna. Cuptorul este insa cel care, prin ardere, da trainicie vaselor. Si este o actiune cit se poate de reusita, pentru ca sint vase rezistente, in care se fierb sarmale pe foc, se face inca friptura, se prinde laptele. Se incinge cuptorul cu lemne cit mai uscate si mai mult de esenta moale, iar focul se pastreaza intens. Abia dupa prima ardere vasele urmeaza a fi decorate: melci, spirale, braduti, culori in nuante diferite de verde si maro. Cea de–a doua roata exact la aceasta serveste, pentru realizarea unor modele perfecte si simetrice.

Arderea se repeta de citeva ori si, in cele din urma, dupa zeci de ore de munca pe zi, cele mai frumoase vase de ceramica alba sint gata sa ia drumul expozitiilor sau sa ramina in micul muzeu al familiei. Se lucreaza cu alb, exact asa cum o faceau si dacii. Albul acesta se obtine din caolin, vasele scufundindu–se intr–un fel de lapte si o huma. Vedem si celebrele plosti de nunta, cu care satenii erau invitati sa vina la nunta. Sint vestite in zona cele cu doua guri, in ele fiind doua feluri de bautura, de obicei vin si tuica. Dumitru Schiopu, tatal Violetei, este celebru pentru crearea acestora. Dinsul este considerat a fi cel mai mare mester popular din Romania, fiind creatorul a zeci de mii de produse ceramice, toate realizate exclusiv manual. Lutul l–a modelat inca din copilarie, astfel ca la virsta de 18 ani avea deja citeva expozitii personale. Acum, la peste 80 de ani, lucreaza mai putin.

Dar vedem si ceva extraordinar: plosca ce are trei guri si douasprezece brate, realizata de sotii Patru pentru prima data. Este unicat.

Stam de vorba de citeva ore bune de–acum. Ne–a impresionat mult Eugen cind a inceput sa povesteasca de Dumnezeu: oare acest mestesug nu este ceva mai mult decit o simpla indeletnicire? Oare este bine sa lucreze lutul, nu indraznesc ei prea mult? Nu va crede Dumnezeu ca au pacatuit, dind forma si viata (chiar daca nu in strictul inteles al cuvintului) bulgarilor de lut? Dar tocmai ceea ce realizeaza dinsii zi de zi ne face pe noi, ceilalti, sa vedem frumosul si divinitatea in orice ne inconjoara.

Cai de acces: ruta Rimnicu Vilcea – Olanesti, DN 64A
Comuna Vladesti, sat Priporu, nr. 58
Fam. Violeta si Eugen Patru
E–mail: violeta.eugen@gmail.com

Text: Cristina Dumitru